Dezvoltată de Carl Rogers în anii '40-'50, terapia centrată pe persoană a fost o ruptură radicală: expertul nu e terapeutul, ci tu. Premisa e că oamenii au o tendință naturală spre creștere, iar ea se blochează când condițiile lipsesc — nu când lipsesc tehnicile.
Rogers a numit trei condiții pe care terapeutul trebuie să le ofere: acceptare necondiționată (nu ești evaluat, orice ai aduce), empatie (terapeutul încearcă activ să vadă lumea din poziția ta) și congruență (terapeutul e o persoană reală, nu un rol profesional). Susținerea lui a fost că astea trei nu sunt precondiții pentru terapie — sunt terapia.
Ideea a devenit atât de influentă încât e greu de văzut cât de radicală era. Aproape toate școlile moderne au absorbit-o; „alianța terapeutică” pe care o invocă TCC și psihodinamica deopotrivă e moștenirea directă a lui Rogers.