Semnele că se apropie finalul, în ordinea în care apar de obicei:
- Situațiile care înainte declanșau o criză devin gestionabile. Nu dispar, dar nu mai dărâmă.
- Îți răspunzi singur. Îți dai seama în timpul săptămânii ce ar fi întrebat terapeutul și, mai important, ce ai fi răspuns.
- Nu mai ai ce aduce. Ședințele devin un rezumat al săptămânii, plăcut și fără miez.
- Obiectivele stabilite la început sunt atinse — motiv pentru care merită să existe, în scris, de la a doua-a treia ședință.
Ce nu sunt semne de final: o săptămână bună, senzația că „ar trebui să mă descurc deja singur”, sau disconfortul unei ședințe grele. Dorința bruscă de a opri exact când s-a atins un subiect dificil merită spusă, nu urmată — e unul dintre cele mai frecvente momente de abandon și, de obicei, apare fix înainte de partea care ar fi contat.
Cum se face corect: se anunță din timp și se lucrează încheierea. Ultimele ședințe au un conținut propriu — ce s-a schimbat, ce rămâne de lucru, ce faci dacă revine, care sunt semnele de recădere și pe cine suni. Pentru unii oameni, despărțirea de terapeut e ea însăși materialul cel mai valoros al terapiei, mai ales dacă istoria personală e plină de plecări bruște.
Nu trebuie să fie definitiv. Multe terapii se încheie și se reiau ani mai târziu, la o etapă nouă. Întoarcerea nu e un eșec, e felul normal în care oamenii folosesc sprijinul.
Dacă vrei să oprești pentru că nu funcționează, e o conversație diferită și merită avută în cabinet, nu prin anulare. Uneori e nepotrivire de metodă sau de persoană — și atunci ce urmează e o recomandare, nu o renunțare.