În practică, prima ședință are trei părți.
Partea administrativă, primele minute: cum funcționează confidențialitatea și care sunt limitele ei, cât durează o ședință, cum se face plata și ce se întâmplă dacă anulezi. Sunt lucruri plictisitoare și e important să fie spuse la început, nu la a treia ședință.
Partea de explorare, cea mai lungă: ce se întâmplă acum, de când, ce ai încercat deja, cum arată o zi obișnuită, cine e în jurul tău. Vor apărea și întrebări despre familie, copilărie, somn, alcool și medicamente — nu din curiozitate, ci pentru că schimbă direcția.
Partea de decizie, la final: terapeutul spune ce a înțeles și ce ar propune, iar tu spui dacă ți se pare că se potrivește.
Ce nu se întâmplă: nu ești obligat să răspunzi la nimic, nu se începe cu partea cea mai grea a poveștii tale, și nu pleci cu o etichetă. Dacă nu știi de unde să începi, „nu știu de unde să încep” e un început perfect acceptabil — e ceva ce terapeuții aud săptămânal.
E normal să fii mai obosit după. O oră de vorbit despre lucruri la care de obicei nu te oprești consumă mai mult decât pare.