Convingerea că trebuie să fii „destul de rău” ca să meriți ajutor e ea însăși unul dintre motivele frecvente pentru care oamenii amână ani de zile. Are două consecințe, ambele proaste: se ajunge la terapie mult mai târziu, când problema e mai adâncă, și se pleacă din prima ședință cu senzația că răpești locul cuiva care chiar suferă.
Motive perfect obișnuite pentru care oamenii vin, fără niciun diagnostic:
- o decizie mare — mutare, despărțire, schimbare de carieră, copil
- un tipar care se repetă în relații și pe care nu îl mai poți explica prin ghinion
- o pierdere, chiar și una pe care ceilalți nu o consideră mare
- o perioadă de tranziție: divorț, plecarea copiilor, pensionare, emigrare
- dificultăți la locul de muncă, conflicte care se repetă cu aceleași teme
- dorința de a înțelege ceva despre sine, fără nicio criză
Există și un argument de calendar. Cu cât problema e mai recentă, cu atât e mai puțin întrețesută cu restul vieții și cu atât e nevoie de mai puțin timp. Un tipar de doi ani se schimbă mai repede decât unul de douăzeci, iar așteptarea nu îl face mai simplu.
Comparația nu funcționează în psihologie. Faptul că altcineva trece prin ceva mai greu nu îți face situația mai ușoară și nu îți reduce nevoia. Suferința nu se distribuie pe cotă.