Ordinea corectă are trei etaje.
Acreditarea. Dreptul de liberă practică, formarea într-o metodă recunoscută și supervizarea. Sunt lucruri verificabile și nu se negociază. Un profil care nu spune ce formare are persoana e un motiv de întrebare directă.
Potrivirea cu problema. Un terapeut excelent pentru anxietate poate să nu fi lucrat niciodată cu doliu sau cu tulburări alimentare. E o întrebare legitimă și nu jignește pe nimeni: „ați lucrat cu situații ca a mea?”
Alianța terapeutică. Aici e partea pe care oamenii o subestimează. Meta-analizele arată constant că relația explică o parte mai mare din variația rezultatelor decât metoda folosită. Practic: contează dacă te simți ascultat, dacă poți contrazice fără să te temi, dacă ai senzația că lucrați împreună și nu că ți se administrează ceva.
Ce merită testat în primele ședințe: te simți în siguranță spunând ceva incomod? Când nu ești de acord, ce se întâmplă? Ai plecat cu senzația că a înțeles, chiar dacă nu a rezolvat?
Nepotrivirea nu e un eșec și nu e vina nimănui. Un terapeut bun nu se supără dacă spui că nu funcționează — de multe ori recomandă el pe cineva. Dacă după trei-patru ședințe senzația e că vorbești într-un perete, e o informație, nu o dovadă că terapia nu e pentru tine.