Jena de a plânge în fața cuiva e ea însăși un material bun de lucru, mai ales dacă e intensă. De obicei are în spate o regulă învățată devreme: că lacrimile deranjează, că sunt o slăbiciune, sau că cineva important s-a supărat când au apărut.
Câteva lucruri de știut:
Nu trebuie oprit. Reflexul de a te aduna repede e exact ce faci în restul vieții. Cabinetul e unul dintre puținele locuri unde nu e necesar, iar oprirea forțată întrerupe adesea exact ce începuse să apară.
Nu trebuie explicat. „Nu știu de ce plâng” e frecvent și e o informație în sine — corpul a ajuns la ceva înaintea cuvintelor.
Nu e o măsură a progresului. Nici într-o direcție, nici în cealaltă. Unii oameni plâng în fiecare ședință și nu se schimbă nimic; alții nu plâng niciodată și fac o terapie profundă. A plânge nu e nici obligatoriu, nici un semn că merge bine.
Nici absența lui nu e un semn prost. Cine nu poate plânge deloc, deși simte că ar avea de ce, descrie de obicei altceva — un mecanism de reglare care a rămas blocat pe închis. Și asta e de lucru, dar e alt lucru.
Ce se întâmplă practic: terapeutul nu va grăbi lucrurile și nu va schimba subiectul ca să te scoată din situație. Va aștepta. Iar dacă la finalul ședinței ești încă răvășit, e o parte din meseria lui să te ajute să te reglezi înainte de a ieși pe ușă — dacă asta nu se întâmplă, e ceva de spus.