Asertivitatea e o abilitate de comunicare, nu o trăsătură de personalitate, și se antrenează ca oricare alta.
Structura clasică are trei părți: observația (ce s-a întâmplat, fără interpretare), efectul (ce a produs asta în tine) și cererea (ce anume vrei, concret). „Ai întârziat de trei ori săptămâna asta. Când se întâmplă, ajung să reprogramez tot ce urmează și termin seara târziu. Aș vrea să mă anunți cu o oră înainte dacă nu ajungi la timp.”
Ce o distinge de agresivitate nu e tonul, ci ce conține: agresivitatea atacă persoana, asertivitatea descrie comportamentul. Ce o distinge de pasivitate e că cererea chiar e formulată, nu subînțeleasă.
Costul real al asertivității e că uneori răspunsul e „nu”. Cine confundă asertivitatea cu garanția de a obține ce vrea renunță la ea repede — și tocmai de asta antrenamentul include, explicit, exercițiul de a primi un refuz.