Stima de sine e o evaluare: cât de bun cred că sunt. Problema structurală e că orice evaluare are nevoie de dovezi, iar dovezile fluctuează. Stima construită pe realizări urcă și coboară cu ele, ceea ce o face un fundament instabil exact în momentele în care ai nevoie de fundament.
Cercetarea a complicat și povestea „stima scăzută cauzează probleme”. Analiza lui Roy Baumeister din 2003 a arătat că stima de sine ridicată nu produce performanță mai bună, relații mai bune sau mai puține comportamente de risc — corelațiile merg adesea în direcția opusă celei presupuse.
De aici mutarea spre autocompasiune, în lucrările lui Kristin Neff: în loc de „sunt valoros”, ceva de tipul „sunt om, și oamenii dau greș”. Autocompasiunea nu are nevoie de comparație cu alții și nu se prăbușește la primul eșec, pentru că eșecul e chiar ocazia în care se aplică.
Practic: stima de sine scăzută nu se repară cu afirmații pozitive. Cineva care nu se crede valoros respinge afirmația ca falsă, iar exercițiul confirmă discrepanța în loc să o închidă.