Neglijarea emoțională e greu de identificat tocmai pentru că e o absență. Nu există un eveniment de povestit. Nevoile materiale puteau fi acoperite, părinții puteau fi prezenți fizic, iar din exterior nimic nu se vedea.
Ce lipsea era răspunsul la stările interne: emoțiile nu erau observate, numite sau primite. Un copil căruia i se spune constant „nu e nimic” când e speriat învață două lucruri simultan — că starea lui nu contează și că propria percepție nu e de încredere.
Consecințele la adult sunt recognoscibile: dificultatea de a identifica ce simți, senzația persistentă că lipsește ceva fără a putea spune ce, disconfortul de a cere ajutor, sentimentul de a fi fundamental diferit de ceilalți. Jonice Webb a descris tabloul, iar suprapunerea cu alexitimia e considerabilă.
O dificultate specifică în terapie: mulți oameni cu această istorie își invalidează propria experiență — „părinții mei au făcut tot ce au putut, nu am dreptul să mă plâng”. Ambele pot fi adevărate în același timp. Recunoașterea unui deficit nu e o acuzație, e o condiție pentru a-l repara.