Cuvântul cel mai important din definiție e reale. Somatizarea nu înseamnă că inventezi, că exagerezi sau că e „doar în capul tău”. Durerea e prezentă, măsurabilă în comportament, și doare exact cât spui că doare.
Mecanismul e fiziologic. Stresul prelungit menține tensiune musculară, modifică motilitatea digestivă prin axa intestin-creier, crește sensibilitatea la durere și dereglează somnul — care la rândul lui amplifică durerea. Nimic din lanțul ăsta nu e imaginar.
E deosebit de frecventă în contexte unde suferința psihică e stigmatizată. Când „mă doare stomacul” e o propoziție acceptabilă și „sunt deprimat” nu e, corpul devine canalul disponibil. De aceea somatizarea e mai des raportată acolo unde conversația despre sănătate mintală e mai grea — nu pentru că oamenii de acolo suferă altfel.