Conceptul vine de la Judith Herman, în 1992, și a fost inclus formal în ICD-11 în 2018. Diferența față de PTSD-ul clasic nu e severitatea, ci durata și natura expunerii: abuz în copilărie, violență domestică prelungită, captivitate — situații repetate, din care nu se putea ieși, de obicei produse de o persoană de care depindeai.
Diagnosticul din ICD-11 cere criteriile de PTSD plus trei perturbări suplimentare, numite împreună „tulburări în autoorganizare”: dereglare emoțională (reacții intense, greu de calmat, sau opusul — amorțeală), concept de sine negativ (rușine persistentă, senzația de a fi fundamental defect) și dificultăți relaționale (evitarea apropierii sau relații instabile).
De ce contează distincția: un tratament focalizat exclusiv pe amintirea traumatică e adesea prea mult, prea devreme, pentru cineva a cărui capacitate de reglare a fost erodată ani de zile. Protocoalele pentru traumă complexă lucrează în faze — întâi stabilizare și abilități de reglare, abia apoi procesarea memoriei, apoi reintegrare.
Recuperarea e posibilă, dar are un orizont de timp diferit. Cine se așteaptă la douăsprezece ședințe pentru douăzeci de ani de expunere e pregătit pentru dezamăgire.