Mecanismul e economic: dacă o emoție e inacceptabilă pentru imaginea pe care o am despre mine, o mut în afară. Nu eu sunt furios — el e agresiv. Nu eu vreau să plec — ea se gândește să mă părăsească.
Ce face proiecția greu de observat din interior e că produce dovezi. Odată ce cineva a decis că partenerul e distant, va scana comportamentul lui pentru confirmări, va interpreta ambiguitățile în direcția așteptată și va reacționa cu retragere — care produce, la rândul ei, distanța reală. Proiecția are tendința să se auto-realizeze.
Nu e neapărat patologică. Toată lumea o face ocazional, mai ales sub stres, oboseală sau în relații foarte încărcate. Devine o problemă când e modul obișnuit de a explica ce se întâmplă între oameni.
Semnul practic cel mai util: intensitatea disproporționată. O trăsătură care irită peste măsură la altcineva, mai ales una pe care majoritatea o găsește banală, merită întrebarea dacă nu cumva e o parte respinsă din sine.