Descris în 1978 de Pauline Clance și Suzanne Imes, la femei cu realizări academice ridicate. Cercetarea ulterioară a arătat că apare la fel de frecvent la bărbați și în aproape orice domeniu.
Miezul e o buclă de atribuire: succesul e atribuit unor cauze externe și temporare — noroc, momentul potrivit, indulgența altora — iar eșecul unor cauze interne și stabile: „nu sunt destul de bun”. Așa, orice rezultat confirmă convingerea. Dovezile pozitive nu au unde să aterizeze.
De aici cele două comportamente tipice, opuse ca formă și identice ca funcție: supramunca (dacă muncesc de trei ori mai mult, poate nu se observă) și amânarea (dacă termin în ultima noapte, rezultatul slab se explică prin timp, nu prin mine). Ambele protejează convingerea, nu persoana.
Nu e un diagnostic. Nu apare în DSM-5 și nu e o tulburare. E un tipar cognitiv frecvent, și e mai des întâlnit în medii unde cineva e singurul de felul lui în încăpere — ceea ce face din el, în parte, o problemă de context, nu doar de psihologie individuală.