Stilul evitant se formează tipic acolo unde exprimarea nevoilor a fost întâmpinată constant cu respingere, iritare sau indiferență. Copilul învață o soluție eficientă în acel context: oprește semnalul. Dacă nevoia nu e exprimată, nu poate fi refuzată.
La adult, tiparul arată ca autosuficiență. Persoana pare calmă în conflict, nu cere mare lucru, se descurcă singură. Dar măsurătorile fiziologice spun altceva: în studiile de laborator, adulții cu stil evitant raportează detașare în timp ce conductanța pielii și pulsul arată activare comparabilă cu a celorlalți. Semnalul e oprit spre exterior, nu spre interior.
Comportamentele tipice: schimbarea subiectului când conversația devine emoțională, nevoia bruscă de spațiu după momente de apropiere, focalizarea pe defectele partenerului exact când relația se apropie de un angajament.
Nu e răceală și nu e lipsă de iubire. E o strategie de protecție care a fost odată corectă și care a rămas activă mult după ce contextul s-a schimbat.