Studiul lui Stanley Rachman și Padmal de Silva, din 1978, a comparat gândurile intruzive ale pacienților cu tulburare obsesiv-compulsivă cu cele ale unui grup non-clinic. Conținutul era practic identic. Aproape toată lumea are, ocazional, gânduri violente, sexuale sau blasfemice care nu au nicio legătură cu ce vrea sau ce ar face.
Diferența nu stă în gând, ci în reacția la el. Cine îl tratează ca zgomot mental îl lasă să treacă. Cine îl tratează ca semnificativ — „dacă m-am gândit la asta, înseamnă ceva despre mine” — începe să-l monitorizeze, iar monitorizarea îl face mai frecvent.
Aici intervine efectul descris de Daniel Wegner: încercarea deliberată de a nu te gândi la ceva creează un proces care verifică permanent dacă gândul e absent — și fiecare verificare îl readuce. E motivul pentru care „nu te mai gândi la asta” e un sfat care garantează opusul.
Ce ajută e schimbarea relației cu gândul, nu eliminarea lui. Terapia cognitiv-comportamentală lucrează pe interpretare, iar abordările bazate pe acceptare pe capacitatea de a-l observa fără să te lupți.